ratacire....

Zilele mi se scurgeau liniştite într-un orăşel de provincie unde nu se întâmpla nimic care să mă smulgă din monotonia în care trăiam. Rătăcesc pe străzile înguste, pietruite. Nu ştiu cum fac, dar o străduţă mică, liniştită mă atrage şi în fiecare seară hoinăresc prin acest loc, unde rareori întâlnesc pe cineva şi niciodată aceeaşi persoană...ma cam cert cu mine...de fapt mai precis cu constiinta mea care mereu trebuie sa aiba ceva de spus...nu imi lasa neuronul niciodata sa respire sanatos....daamn....
Distanta...distanta probabil ne-a instrainat atat de mult.Ne-am dus intr-un loc unde discutiile au impietrit,ori s-au mutat in emailuri,telefoane sau scrisori...Acum cand stam fata in fata suntem stingheri,ne ocolim privirile asemeni celor vinovati.Si e pacat...
Si imi aduc aminte ca in seara asta am plecat la un drum lung spre mine,sa ma mai vad,sa ma intreb ce mai fac,de-s bine...Si ce pustiu era in mine...eram doar eu singura.Mai e putin si apune soarele...Jos de tot,departe in mine,acolo pierdut-am calea spre afara...si m-am inchis in eul meu nemuritor...si sunt nevoita sa inghit niste pastile numite ani.Nu sunt prea mari,dar cu cat te concentrezi mai mult asupra lor,cu atat le simti gustul amar...
dar uite,s-a facut tarziu...strada e iar pustie...hai acasa...