sensuri...

Alung niste ganduri care incearca sa ajunga la portile existentei mele psihologico-sentimentale-care este,de altfel,regentul conditiei fiziologice de natura eterica si un agent al constiintei in planul fizic...si imi creez un spatiu labirint de protectie,in timp ce- concomitent- ma concentrez,cu succes- sa scriu aceste randuri.Intunericul cuprinde secvential un grup de particule care se re/organizeaza dupa modelul oferit de constelatiile de deasupra si imi genereaza o dorinta de cunoastere a sensului ce imi ghideaza firele conducatoare si aducatoare de inspiratie ale acestui moment panoramic care se desfasoara,in forma de spirala,intr-un punct- atemporal- care poate fii contemplat,atins sau simtit.Sunt sensuri...multe sensuri.Amorteala care consolideaza starea imaginativase reorienteaza,ca o floare....declanseaza o bucurie...
Mda...bine..gata..ajunge..am vorbit destul din carti...suficient..cert este ca mam obisnuit sa scriu ceva...si acum nu mai am timp si simt ca obosesc..si nu mai pot fara cafeaua mea din zori de zii pe care o sorb cu placere...Se aduna tot mai multe si imi vine sa tip vine bacuuuu si admitereaaa..si nu vreau sa fiu ironica da pe bune ca de abia astept sa scap..sa termin si sa plec frate..sa plec la mare..sa stai ca vitelu sub soare,sa te prajesti la 40 de grade si sa simti cum fiecare partcica din tine e perpelita bina..sa te racoresti in mare...sa aluneci pe o coaja de banana si sa te trezesti pe un curcubeu,strivind un nor...ceva mai inteligent nu imi iese..sunt inca cu cafiaua in nas...nu degeaba mi se spune cofeina pe numele mic...:D

N-o sa va suprinda prin urmare ce iubesc marea...poate o sa va surprinda putin pretentia ca o iubesc altfel decat toti ceilalti oameni.Dar va asigur ca prietenia asta nu ascunde nici o vanitate.E vorba de altceva.Adeseori vara,pe plaja ma uitam in jur si ma intrebam ce reprezenta marea pentro totii necunoscutii care stateau la soare,in clipa lor interioara.Asa se intampla logic.Plecam si sosim undeva.Plecam pentru o clipa,pentru un ceas,pentru o viata...poate nu trebuia sa plecam...dar problema nu-i asta,ci faptul ca sosim undeva.Totdeauna sosim undeva.Totul e logic,chiar daca logica si fericirea sunt lucruri total diferite.
Totusi am plecat si am sosit undeva..am gresit drumul dar am sosit undeva,dar...cand nu mai sosim nicaieri totul devine ilogic.Spre ce ne ducem daca nu sosim nicaieri?
uneori e drept,omul oboseste asteptand.Si n-ati auzit oare de situtatii in care,cand soseste in sfarsit ceea ce el a asteptat,soseste prea tarziu? E,poate,o victorie pe care el a dorit-o mult,dar,obtinand-o prea tarziu,nu mai are ce face cu ea;o victorie care reuseste sa-l oboseasca si mai mult.Si renunta la ea cu o oarece tristete,deoarece nu e simplu sa poti o batalie,si,ajuns la capat sa iti dai seama ca...asta a fost totul.Batalia.A existat candva un scop...dar de atata asteptare scopul a murit.Te resemnezi la nevoie cu singuratatea,dar nu vrei sa te resemnezi cu desavarsirea ei.
Inchipuiti-va ca intro zi ar fi venit un tren si n-am fi mai avut putere sa urcam in el.L-am dorit prea mult.L-am asteptat prea mult.Ne-am epuizat in asteptare si nu ne-a ramas nici o picatura de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului asteptat.Numai ca ne-am fi simtit striviti de o mare tristete gandindu-ne cat am asteptat trenul acela care acum pleaca fara noi.Singura noastra sansa ar fi fost sa uitam de el,sa uitam de toate,sa dormim,iar cand ne trezeam,cu ultimele noastre puteri sa asteptam alt tren...

strop de ploaie

Cu exceptia acelor cateva zile calduroase de saptamana trecuta,ploaia continua sa starneasca discutii la cafeneaua din colt unde stateam sorbind dintr-o cafea fierbinte,cu o aroma inconfundabila de caramel.Din locul meu se putea observa agitatia frenetica si stropii de ploaie ce se alungeau pe fereastra.Prin ei,se zareau forme nedeslusite,siluete ce se miscau cu gratia unei clipe.Difuzele scene incolacite pe pavaj imi aminteau de nebunia de scene insiruite undeva,intr-un ungher al mintii,pitite dupa cateva decoruri.Amintiri ce se zbateau pe marginea canii de cafea alunecat din cand in cand in lichidul cald si dulce.Umbra linguritei ancorata intre ieri si maine aluneca pe servetelul de sub cana.Nimic nu parea la fel si totusi era ca un deja-vu.
Din spate un ras infundat in intentia de a-mi coplesi auzul.O aprobare vertiginoasa si o tuse seaca.Lingurite lovinduse de cana,lichid fierband in ibric,fosnaieli aprinse,capace inchise.Sorb adanc din cafea...cateva note muzicale...
Si din nou decorul...
Amestec incet incet in cafea,auzind cum lingurita atinge sunetul taios al peretilor canii.Ma uit din nou pe fereastra si in incalceala de imagini suprapuse peste scena goala ma deruteaza..si ma duc cu gandul la cartile de joc prinse de spita unei biciclete in mers...
Cafeaua sa terminat...era timpul sa plec...am mers fara graba prin ploaie.Picaturile care imi cadeau pe corp imi ofereau speranta,o racoare linistitoare pentru suflet. Ador ploaia...privesti cum plange cerul si iti doresti sa nu se opreasca...totodata acesta iti ofera o atmosfera de mister combinata cu tunete si ploaie si sunt perfecte pentru libertatea interioara pe care o crezi uitata.
Imi place la fel de mult sa adorm cand ploua.Zgomotul unic al ploii imi ofera o liniste suprema.Am avut o noapte atat de linistita incat mi-a parut rau cand soarele a rasarit infierbantat.
Gustul si mirosul de ploaie sunt altfel de fiecare data,mereu diferite...dar totusi la fel.