cup of coffee

N-o sa va suprinda prin urmare ce iubesc marea...poate o sa va surprinda putin pretentia ca o iubesc altfel decat toti ceilalti oameni.Dar va asigur ca prietenia asta nu ascunde nici o vanitate.E vorba de altceva.Adeseori vara,pe plaja ma uitam in jur si ma intrebam ce reprezenta marea pentro totii necunoscutii care stateau la soare,in clipa lor interioara.Asa se intampla logic.Plecam si sosim undeva.Plecam pentru o clipa,pentru un ceas,pentru o viata...poate nu trebuia sa plecam...dar problema nu-i asta,ci faptul ca sosim undeva.Totdeauna sosim undeva.Totul e logic,chiar daca logica si fericirea sunt lucruri total diferite.
Totusi am plecat si am sosit undeva..am gresit drumul dar am sosit undeva,dar...cand nu mai sosim nicaieri totul devine ilogic.Spre ce ne ducem daca nu sosim nicaieri?
uneori e drept,omul oboseste asteptand.Si n-ati auzit oare de situtatii in care,cand soseste in sfarsit ceea ce el a asteptat,soseste prea tarziu? E,poate,o victorie pe care el a dorit-o mult,dar,obtinand-o prea tarziu,nu mai are ce face cu ea;o victorie care reuseste sa-l oboseasca si mai mult.Si renunta la ea cu o oarece tristete,deoarece nu e simplu sa poti o batalie,si,ajuns la capat sa iti dai seama ca...asta a fost totul.Batalia.A existat candva un scop...dar de atata asteptare scopul a murit.Te resemnezi la nevoie cu singuratatea,dar nu vrei sa te resemnezi cu desavarsirea ei.
Inchipuiti-va ca intro zi ar fi venit un tren si n-am fi mai avut putere sa urcam in el.L-am dorit prea mult.L-am asteptat prea mult.Ne-am epuizat in asteptare si nu ne-a ramas nici o picatura de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului asteptat.Numai ca ne-am fi simtit striviti de o mare tristete gandindu-ne cat am asteptat trenul acela care acum pleaca fara noi.Singura noastra sansa ar fi fost sa uitam de el,sa uitam de toate,sa dormim,iar cand ne trezeam,cu ultimele noastre puteri sa asteptam alt tren...