cuvinte...

E deja 10...stau si ma uit pe geam la luminitele orasului..diacriticile ma omoara si nu stiu ce sa mai zic...n-am mai scris de ceva vreme...dar poate e cazul sa mai revin...imi era dor...
Da..am ajuns sa mazgalesc umbre,ca o consecinta indirecta a ignorantei pe care o practic in privinta vietii mele interioare,imi cladesc o imagine frumoasa despre mine hiperbolizant tot ce este in jur.Am ajuns sa imi modific metabolismul atat de bine incat sa respir prin altii...prin oameni cu calitati si defecte...am ajuns sa cred ca fericirea trebuie conservata in borcane de 800 ca si muraturile,in camara,pentru zilele acelea triste,ploioase si vechi,cu miros de depresie si creionate intr-un gri monoton,zilele acelea in care neuronii lenevesc obositi printr-un colt prafuit al capului.
Cand te pui intr-o cutie si pleci, se rupe ceva in tine.Ti se pare ca tot centru universului tau a fost stramutat undeva la intersectia dintre miazazi si miazanoapte. Ai vrea sa ajungi acolo, cu un magnet mare in buzunar si sa il descentrezi inapoi. Dar este intuneric, nu ai harta sau compas, doar o busola stricata si niste notite cu coordonate foarte vechi ale fiintei tale.
Sentimentele incep sa te saboteze. Odata cu cresterea gradului de intensitate al durerii iti pierzi treptat orgoliul. Telefonul devine aliatul tau mut. El nu te judeca, asa cum o fac restul prietenilor. Iti asculta cuminte toate porcariile si minciunile despre taria ta de caracter. Nu se scurtcircuiteaza din cauza lacrimilor. Dormi cu el sub perna, il asezi convenabil pe birou. Sau il inchizi.
Mergi prin baruri si racai etichete. Daca ai putea sa-ti racai pielea, muschiul, osul. Maduva este insa este cea care doare. Ai de racait mult pana acolo. Si multe sticle de golit, in timp ce conversatii se scurg mecanic la masa iar gustul din gura devine din ce in ce mai metalic.
Apoi ajungi acasa si te afunzi in singuratate. O singuratate diferita, in care nu te mai simti confortabil cu tine, fiindca dezintegrarea interioara a rupt iremediabil propriul eu.da. asa simti.
te simti ca dracu....
Cât din ce sunt este o reflexie a celorlalți? Cât din mine, din ce știu și ce fac este al meu sau cât a celor ce ne înconjoară? Ce bine şi cald este la tine în suflet. Ce stabilă trăire îmi dai atunci când vorbim...si totusi uneori reusesti sa rasucesti cate un cutit taios in inima...cand esti cu mine,traiesti in sufletul meu si cheltui lumina mea si apa mea calda! cand pleci lasi usa deschisa..sa iti vad urmele si sa te strig...Ma lasi asa,deschisa,ma lasi si ma hranesc zile intregi doar cu urmele tale,cu spatele tau,sa ma ridic nu pot caci ma consumi cand esti cu mine.
...si te intorci cu daruri multe si schimbi si lacatul in mine dar ce stiu eu,toate le faci doar pentru tine.Eu vreau restante la-ntretinere,vreau sa ma chemi,sa zbieri in mine,sa-ncepi sa faci economie c-o sa te las pe intuneric,o sa te inchid si n-o sa stie nimeni de tine. E-atata loc acolo si e numai pentru tine,de-aia imi lasi mai mult pentru chirie!Eu stiu ca ai si tu un loc al tau;mi-ai dat si chei si ai si camere-ncuiate dar dai si-acolo drumul la caldura. Vreau sa fiu acolo cand deschizi,vreau sa vad cum intra aer nou acolo,aerul meu si mintea mea. Sa nu crezi ca-mi faci bine dac-aerisesti cand nu-s la tine.....

hai hui....

In general, daca vrei sa vezi stelele, iti privesti sufletul, iar cand vrei sa-ti vezi sufletul, iti ridici privirea spre stele. Dar sunt momente in viata cand, oricat te-ai uita in suflet, nu reusesti sa-ti zaresti nici macar varful sentimentelor si oricat ai privi cerul, nu vei gasi decat cea mai adanca noapte. Asta poate fi extrem de derutant, dar cine n-a privit macar o data-n bezna, nu stie cat de tare poate straluci soarele diminetii si cate flori renasc sub lacrima zorilor. Ea stia.
Niciodata nu-i placuse sa-si faca planuri. Destul facusera asta parintii ei, care-si planificasera fiecare secunda din viata si ultimul leu din buzunar, uitand sa mai apuce cu degetele flamande ale sufletului, portia lor de fericire. Cand refuzi hazardului orice minima implicare, drumul devine anost, plin de sabloane si ingradit de reguli care altereaza gustul grozav al secundelor traite intempestiv – gustul vietii. Culmea este ca oricate planuri ti-ai face, cu oricate reguli ti-ai imprejmui viata, in cele din urma constati ca esti un simplu pion in jocul hazardului, care te scoate din tipare cand crezi ca esti mai indreptatit sa-ti astepti recompensa si te trezesti descult la marginea drumului, intrebandu-te dezorientat incotro s-o apuci in acest tarziu al existentei tale… uneori prea tarziu. Ea isi croise viata din mers, iubind si rugandu-se pentru iubire, constienta ca era singura varianta in care putea valorifica la maxim sansa ce ii fusese oferita: sansa la aceasta existenta. Fara dragoste, viata nu i-ar fi fost viata… fara dragoste n-ar mai fi fost ea. Destinul avea sa stabileasca detaliile.
Numai ca… se trezise intr-un tarziu, desculta si dezorientata la margine prafuita de drum pustiit. Unde gresise? Poate ca iubirea ii devenise regula si ajunsese sa traiasca asa cum fugise sa se intample vreodata. Hazardul ii jucase si ei o festa, numai ca ea nu devenise pionul hazardului, ci nebunul de pe tabla lui de sah, care nu putea fi deplasat inainte, ci doar in diagonala, in incercarea de a-si regasi propria identitate. Acum, cand privea in jur si nu recunostea nimic din ceea ce tineretea ei visase candva, i se parea imposibil de cladit ceva in timpul ce-i mai ramasese – problema celor mai multi, in cele din urma, dar ea crezuse mereu ca nu face parte din categoria celor multi. Sa fi fost asta resemnare? Nu era, dar nu intelegea cum se intamplase totul si de ce, daca intrase in jocul destinului fara a incerca sa-i schimbe regulile, calatorind mereu pe carari nestiute, ajunsese in acelasi punct ca si cei ce nu facusera altceva decat sa urmeze drumuri batatorite si iremediabil ingradite. Poate ca hoinareala ei prin viata fusese doar o iluzie. Poate ca doar isi imaginase ca traieste asa cum ar fi vrut si, de fapt, traise asa cum voiau altii. Poate ca fugise de regulile urmate de toata lumea si isi cladise, involuntar, propriile reguli, dincolo de care s-ar fi vrut evadata, intre zidurile carora isi consumase existenta anost si inconstient. E drept, nu mai avea importanta acum, in pragul intelepciunii, dar avea nevoie de raspunsuri tocmai pentru a putea pasi dincolo de prag. Singura si goala pe dinauntru, n-ar fi reusit. Si, mai ales, raspunsurile trebuiau sa vina dinauntrul ei, din propriile-i trairi, din geamantanul cu viata adunat pe drum si nicidecum din valizele altora. Dar aveau sa vina, oare? Daca la inceputuri orizonturile tale sunt pline de intrebari, cand pasul timpului incepe a se contracta, te astepti ca talerul cu raspunsuri al balantei sa se incline. Regula asta nu era valabila si pentru ea… poate tocmai pentru ca toata viata nu acceptase reguli. Totul parea ca se intorsese impotriva ei. Avea mai multe intrebari fara raspuns decat avusese vreodata. Si una, dintre toate, se ridica cu ostentatie dureroasa din fiecare fibra: “unde gresise?” Traise aparent fara bariere, azi pe o cararuie abrupta de viata, maine pe un tarm insorit de destin, in fiecare zi iubind cat pentru o eterninate, presarand pe drum bucati mari de suflet ars, pana cand, intr-o zi, se trezise pe aceasta margine de timp, parjolita si pustiita de atata intensa ardere, fara sa stie incotro sa-si indrepte pasul si cum sa-si regaseasca primavara, privind nedumerita geamantanul plin si zdrentuit, cazut in colbul drumului, la picioarele-i obosite.
Dar ea nu invatase inca sa astepte. Privise in stanga si-n dreapta ei, spargand cu un oftat prelung linistea nefirescului, in firicele de obsesiva neincredere, isi aruncase apoi privirea peste umar, regasind aceleasi poteci batatorite, precum cele ce curgeau dinainte-i si simtise ca trebuie sa ia o hotarare inainte sa cedeze impulsului de a se aseza sa cerceteze continutul geamantanului. Simtise ca, daca ar fi facut asta, nu s-ar mai fi putut ridica vreodata, ramanand pierduta printre amintiri pana mai incolo, spre eternitate, la margine de drum neaflat. Si atunci, se lasase prada primului impuls: inchisese ochii si incepuse sa se roteasca in jurul propriei axe, ca un soare debusolat, sau ca luna in cautarea unui laitmotiv pentru iubire, dupa care isi slobozise privirea de-a lungul primei poteci care i se deslusise dinainte-i, pana la linia orizontului. Se aplecase si ridicase valiza cu un gest reflex si pasise hipnotic inainte, stiind ca aceasta cale era ultimul ragaz acordat de destin in aceasta viata. Pornise iar hai hui prin viata, nu se stie spre care raspunsuri, dinspre care intrebari… doar hai hui… ca totdeauna.....