cuvinte...

E deja 10...stau si ma uit pe geam la luminitele orasului..diacriticile ma omoara si nu stiu ce sa mai zic...n-am mai scris de ceva vreme...dar poate e cazul sa mai revin...imi era dor...
Da..am ajuns sa mazgalesc umbre,ca o consecinta indirecta a ignorantei pe care o practic in privinta vietii mele interioare,imi cladesc o imagine frumoasa despre mine hiperbolizant tot ce este in jur.Am ajuns sa imi modific metabolismul atat de bine incat sa respir prin altii...prin oameni cu calitati si defecte...am ajuns sa cred ca fericirea trebuie conservata in borcane de 800 ca si muraturile,in camara,pentru zilele acelea triste,ploioase si vechi,cu miros de depresie si creionate intr-un gri monoton,zilele acelea in care neuronii lenevesc obositi printr-un colt prafuit al capului.
Cand te pui intr-o cutie si pleci, se rupe ceva in tine.Ti se pare ca tot centru universului tau a fost stramutat undeva la intersectia dintre miazazi si miazanoapte. Ai vrea sa ajungi acolo, cu un magnet mare in buzunar si sa il descentrezi inapoi. Dar este intuneric, nu ai harta sau compas, doar o busola stricata si niste notite cu coordonate foarte vechi ale fiintei tale.
Sentimentele incep sa te saboteze. Odata cu cresterea gradului de intensitate al durerii iti pierzi treptat orgoliul. Telefonul devine aliatul tau mut. El nu te judeca, asa cum o fac restul prietenilor. Iti asculta cuminte toate porcariile si minciunile despre taria ta de caracter. Nu se scurtcircuiteaza din cauza lacrimilor. Dormi cu el sub perna, il asezi convenabil pe birou. Sau il inchizi.
Mergi prin baruri si racai etichete. Daca ai putea sa-ti racai pielea, muschiul, osul. Maduva este insa este cea care doare. Ai de racait mult pana acolo. Si multe sticle de golit, in timp ce conversatii se scurg mecanic la masa iar gustul din gura devine din ce in ce mai metalic.
Apoi ajungi acasa si te afunzi in singuratate. O singuratate diferita, in care nu te mai simti confortabil cu tine, fiindca dezintegrarea interioara a rupt iremediabil propriul eu.da. asa simti.
te simti ca dracu....
Cât din ce sunt este o reflexie a celorlalți? Cât din mine, din ce știu și ce fac este al meu sau cât a celor ce ne înconjoară? Ce bine şi cald este la tine în suflet. Ce stabilă trăire îmi dai atunci când vorbim...si totusi uneori reusesti sa rasucesti cate un cutit taios in inima...cand esti cu mine,traiesti in sufletul meu si cheltui lumina mea si apa mea calda! cand pleci lasi usa deschisa..sa iti vad urmele si sa te strig...Ma lasi asa,deschisa,ma lasi si ma hranesc zile intregi doar cu urmele tale,cu spatele tau,sa ma ridic nu pot caci ma consumi cand esti cu mine.
...si te intorci cu daruri multe si schimbi si lacatul in mine dar ce stiu eu,toate le faci doar pentru tine.Eu vreau restante la-ntretinere,vreau sa ma chemi,sa zbieri in mine,sa-ncepi sa faci economie c-o sa te las pe intuneric,o sa te inchid si n-o sa stie nimeni de tine. E-atata loc acolo si e numai pentru tine,de-aia imi lasi mai mult pentru chirie!Eu stiu ca ai si tu un loc al tau;mi-ai dat si chei si ai si camere-ncuiate dar dai si-acolo drumul la caldura. Vreau sa fiu acolo cand deschizi,vreau sa vad cum intra aer nou acolo,aerul meu si mintea mea. Sa nu crezi ca-mi faci bine dac-aerisesti cand nu-s la tine.....

hai hui....

In general, daca vrei sa vezi stelele, iti privesti sufletul, iar cand vrei sa-ti vezi sufletul, iti ridici privirea spre stele. Dar sunt momente in viata cand, oricat te-ai uita in suflet, nu reusesti sa-ti zaresti nici macar varful sentimentelor si oricat ai privi cerul, nu vei gasi decat cea mai adanca noapte. Asta poate fi extrem de derutant, dar cine n-a privit macar o data-n bezna, nu stie cat de tare poate straluci soarele diminetii si cate flori renasc sub lacrima zorilor. Ea stia.
Niciodata nu-i placuse sa-si faca planuri. Destul facusera asta parintii ei, care-si planificasera fiecare secunda din viata si ultimul leu din buzunar, uitand sa mai apuce cu degetele flamande ale sufletului, portia lor de fericire. Cand refuzi hazardului orice minima implicare, drumul devine anost, plin de sabloane si ingradit de reguli care altereaza gustul grozav al secundelor traite intempestiv – gustul vietii. Culmea este ca oricate planuri ti-ai face, cu oricate reguli ti-ai imprejmui viata, in cele din urma constati ca esti un simplu pion in jocul hazardului, care te scoate din tipare cand crezi ca esti mai indreptatit sa-ti astepti recompensa si te trezesti descult la marginea drumului, intrebandu-te dezorientat incotro s-o apuci in acest tarziu al existentei tale… uneori prea tarziu. Ea isi croise viata din mers, iubind si rugandu-se pentru iubire, constienta ca era singura varianta in care putea valorifica la maxim sansa ce ii fusese oferita: sansa la aceasta existenta. Fara dragoste, viata nu i-ar fi fost viata… fara dragoste n-ar mai fi fost ea. Destinul avea sa stabileasca detaliile.
Numai ca… se trezise intr-un tarziu, desculta si dezorientata la margine prafuita de drum pustiit. Unde gresise? Poate ca iubirea ii devenise regula si ajunsese sa traiasca asa cum fugise sa se intample vreodata. Hazardul ii jucase si ei o festa, numai ca ea nu devenise pionul hazardului, ci nebunul de pe tabla lui de sah, care nu putea fi deplasat inainte, ci doar in diagonala, in incercarea de a-si regasi propria identitate. Acum, cand privea in jur si nu recunostea nimic din ceea ce tineretea ei visase candva, i se parea imposibil de cladit ceva in timpul ce-i mai ramasese – problema celor mai multi, in cele din urma, dar ea crezuse mereu ca nu face parte din categoria celor multi. Sa fi fost asta resemnare? Nu era, dar nu intelegea cum se intamplase totul si de ce, daca intrase in jocul destinului fara a incerca sa-i schimbe regulile, calatorind mereu pe carari nestiute, ajunsese in acelasi punct ca si cei ce nu facusera altceva decat sa urmeze drumuri batatorite si iremediabil ingradite. Poate ca hoinareala ei prin viata fusese doar o iluzie. Poate ca doar isi imaginase ca traieste asa cum ar fi vrut si, de fapt, traise asa cum voiau altii. Poate ca fugise de regulile urmate de toata lumea si isi cladise, involuntar, propriile reguli, dincolo de care s-ar fi vrut evadata, intre zidurile carora isi consumase existenta anost si inconstient. E drept, nu mai avea importanta acum, in pragul intelepciunii, dar avea nevoie de raspunsuri tocmai pentru a putea pasi dincolo de prag. Singura si goala pe dinauntru, n-ar fi reusit. Si, mai ales, raspunsurile trebuiau sa vina dinauntrul ei, din propriile-i trairi, din geamantanul cu viata adunat pe drum si nicidecum din valizele altora. Dar aveau sa vina, oare? Daca la inceputuri orizonturile tale sunt pline de intrebari, cand pasul timpului incepe a se contracta, te astepti ca talerul cu raspunsuri al balantei sa se incline. Regula asta nu era valabila si pentru ea… poate tocmai pentru ca toata viata nu acceptase reguli. Totul parea ca se intorsese impotriva ei. Avea mai multe intrebari fara raspuns decat avusese vreodata. Si una, dintre toate, se ridica cu ostentatie dureroasa din fiecare fibra: “unde gresise?” Traise aparent fara bariere, azi pe o cararuie abrupta de viata, maine pe un tarm insorit de destin, in fiecare zi iubind cat pentru o eterninate, presarand pe drum bucati mari de suflet ars, pana cand, intr-o zi, se trezise pe aceasta margine de timp, parjolita si pustiita de atata intensa ardere, fara sa stie incotro sa-si indrepte pasul si cum sa-si regaseasca primavara, privind nedumerita geamantanul plin si zdrentuit, cazut in colbul drumului, la picioarele-i obosite.
Dar ea nu invatase inca sa astepte. Privise in stanga si-n dreapta ei, spargand cu un oftat prelung linistea nefirescului, in firicele de obsesiva neincredere, isi aruncase apoi privirea peste umar, regasind aceleasi poteci batatorite, precum cele ce curgeau dinainte-i si simtise ca trebuie sa ia o hotarare inainte sa cedeze impulsului de a se aseza sa cerceteze continutul geamantanului. Simtise ca, daca ar fi facut asta, nu s-ar mai fi putut ridica vreodata, ramanand pierduta printre amintiri pana mai incolo, spre eternitate, la margine de drum neaflat. Si atunci, se lasase prada primului impuls: inchisese ochii si incepuse sa se roteasca in jurul propriei axe, ca un soare debusolat, sau ca luna in cautarea unui laitmotiv pentru iubire, dupa care isi slobozise privirea de-a lungul primei poteci care i se deslusise dinainte-i, pana la linia orizontului. Se aplecase si ridicase valiza cu un gest reflex si pasise hipnotic inainte, stiind ca aceasta cale era ultimul ragaz acordat de destin in aceasta viata. Pornise iar hai hui prin viata, nu se stie spre care raspunsuri, dinspre care intrebari… doar hai hui… ca totdeauna.....

Ce te invata nevasta

Nevasta te invata despre fericire: te duci la ma-ta! Sigur se bucura cand te vede!
Nevasta te invata despre nudism: plec de aici si te las in curul gol!
Nevasta te invata despre nulitate: tu fara mine esti un nimeni!
Nevasta te invata despre procreere: eu te-am facut.. barbat.
Nevasta te invata despre mobilitate: ce-ti fug ochii dupa curu lu’ aia…
Nevasta te invata despre otet: ce acra poate fi ma-ta!
Nevasta te invata despre juramant: zi, sa mori tu ca n-ai baut nimic?
Nevasta te invata despre munca in exces: cam multe sedinte peste program ai tu…
Nevasta te invata despre transformare: cand te-am luat erai slab ca o aschie, acum esti gras ca un porc.
:))

De ce uram barbatii...

De ce urâm bărbaţii? Pentru că Dumnezeu i-a ales pe ei cruce întreagă, făcând femeia, din cea mai afurisită coastă a lui Adam. De acolo ni se trage logoreea, de atunci am început să-i urâm. De ce n-a fost invers, să facă întâi femeia, apoi din coasta ei, bărbatul? Simplu. Pentru că Dumnezeu e tot bărbat.
De ce-i urâm? Pentru că se nasc misogini, chiar dacă rămân cu cordonul ombilical nerupt toată viaţa, agăţaţi de poalele mamelor. Îi urâm pentru că sunt nişte copii mari, veşnic puşi pe joacă, distraţi, dezordonaţi, iresponsabili. De câte ori n-aţi strâns, fetelor, ciorapii lăsaţi neglijent peste tot, prosopul umed, făcut cocoloş; de câte ori n-aţi pus şi strâns masa în urma lor, în timp ce dumnealor butonează telecomanda, savurând berea rece, în faţa micului ecran?Îmmm?
Aţi auzit vreodată, vreun mascul, vorbind politicos cu o femeie-şofer? Deja îi văd roşii de furie, parcă chinuiţi de constipaţie, scoţând capul pe geam, cu ochii bulbucaţi ca de melc, strigând cât îi ţine gura: ,,La cratiţă fă, nu la volan, acolo este locul tău!...sau şi mai rău, scoţând perle no haz,, cred că te-ai descurca mai bine cu schimbătorul meu de viteză, nebuno!''. Şi-atunci, să nu-i urăşti?
Îi urâm pentru că sunt afemeiaţi, veşnic bălind după fofoloance. Câţi dintre ei nu şi-au râs în barbă, înainte de a intra pe terenul alunecos, spunându-şi în gând: primeşte-o Doamne şi p-asta! După ce şi-au depus icrele, lasă femeia, ca pe o păpuşă gonflabilă, cu ochii pironiţi în tavan, pentru că nu le pasă.
Îi urâm pentru că susţin că şi-au nenorocit viaţa însurându-se. Fac pe victimele, de parcă ei ar purta în pântec copilul, i-ar da naştere şi l-ar creşte,de parcă ei ar fugi, după opt ore de muncă, la piaţă, să facă cumpărăturile, apoi ar veni acasă şi epuizaţi s-ar apuca să gătească; se plâng, de parcă ei ar face menajul, iar noaptea ar fi obligaţi, după atâta muncă, să-şi facă şi datoria de soţie; se plâng de parcă ar fi obligaţi să suporte râgâielile şi vânturile puturoase, aşa cum suportă o femeie. Şi să nu-i urâm?
În sfârşit, îi urâm pe nemernici, pentru că ei, bărbaţii, sunt cei mai buni creatori de modă, cei mai buni hair-stylişti, cei mai buni bucătari, cei mai buni scriitori şi poeţi, să-i urâm fetelor, din tot sufletul, pe toţi, pentru că...la dracu...II IUBIM ATAT DE MULT...

Am invatat....

am citit candva asta...si cine as scris...a avut dreptate dupa parerea mea....



Am invatat ca e mai important sa tii minte un sentiment decat sa-l uiti...
Am invatat ca daca te certi cu cineva,nu inseamna ca nu iti e prieten...
Am invatat ca e foarte usor sa pleci si sa inchizi usa dupa tine,dar e mai corect sa ramai...
Am invatat ca orice suflet care iti e aproape intr-o despartire te iubeste mai mult decat acel suflet care te-a lasat...
Am invatat ca pentru a evada nu-ti trebuie tancuri,ci niste aripi.
Am invatat ca nimeni nu ia deciziile,ele se iau singure.
Am invatat ca,fara sa vrei,poti calca pe multe inimi...
Am invatat cat de neadevarata e zicala:"toate la timpul lor"
Am invatat ca aparentele intotdeuna mint..


Am invatat ca oameni nu invata niciodata din greseli
Am invatat ca unii oameni prefera sa te uite decat sa te iubeasca.
Am invatat ca numai un prieten adevarat isi cere scuze cand defapt tu i-ai gresit..
Am invatat ca cel mai important lucru e vazut doar de cei orbi.
Am invatat ca visele sunt defapt carti de povesti in care se explica sentimentele.
Am invatat ca ochii negrii plang cel mai mult
Am invatat ca viata e lunga.
Am invatat ca puritatea unui om se arata numai cand e inconjurat de impuritati.
Am invatat ca orice clipa isi are invatatura

Am invatat ca cei duri sunt cei mai slabi.
Am invatat ca daca vrei sa pleci,trebuie sa stii unde vrei sa ajungi
Am invatat ca nu e un pacat sa visezi
Am invatat ca multe lacrimi se prapadesc cand esti fericit
Am invatat ca daca iti faci un prieten iti asumi riscul de-a plange dupa el

Am invatat cum sa mint.
Am invatat ca intotdeuna un prieten adevarat te crede,chiar daca stie ca minti
Am invatat ca prostia e exprimata prin numarul de lacrimi varsate la fericire.


Am invatat ca nu exista oameni slabi de inger,ci oameni fara inger.

Am invatat ca daca vei parasi pe cineva,te vei intoarce candva..
Am invatat ca intotdeuna victima si criminalul sunt prieteni
Am invatat ca orice vis frumos se termina odata si-odata.

sa fiu....

Uneori as vrea sa fiu doar o pala suava de vant prin parul celor dragi, sa le ating inimile,sa ii alint si apoi sa plec mai departe lovindu-ma razbunator de crengile copacilor.
Sa pot sa trec prin ziduri,si sa patrund in sufletul si celor mai rai tirani.
Sa pot sa dau jos,cu puterea mintii,palariile domnisoarelor,sau sa pot sa invart vreo moara..
Sa zbor unde vreau eu,si sa mor cand Soarele rasare,apoi sa reinvii in toamna..
Sau as putea fi doar un fir de iarba,proaspata si atat de mult asteptata…sa reinvii in fiecare primavara si sa le redau tuturor zambetele si onoarea.
Sa pot sa ma bat cu zapada,care ma acapareaza,stiind ca va veni timpul cand ea nu va mai exista.
Sa ma innec in fiecare dimineata in roua si sa seman cu alte mii de fire,pentru a ma putea ascunde mai usor,sau sa pot profita de faptul ca nu trebuie sa-mi mai fac griji pentru silueta mea.
Si….as vrea sa fiu si un fulg de nea,sa vad cerul,sa zbor prin aer,si sa impart bucurie prin toate partile lumii, iar cu putin noroc sa fac parte dintr’un om de zapada,sau sa ma topesc pe fruntea unui copil nevinovat.
Sa cad incet,pe varful unui munte, in gradina vreunui necajit,sau poate voi cadea pe o masina si dimineata voi fi omorata de vreun om de se grabeste.
De-as fi o floare,m-as naste doar o buruiana,iar toti din jur m-ar privi cu dispret,iar in timp ma vor rupe si ma vor duce drept cadou la vreo fiinta draga.
Si poate voi suferi ca nu m-am nascut nufar,fara sa stiu ca sunt un boboc de crin.
Si din nou m-as naste si-as muri,si-as reinvia din nou si din nou in mai,intr-o gradina sau poate intr-un ghiveci pus la geam;si voi avea un infinit de vieti.
Sau as putea fi un sunet,sa ies din gura unui tenor,sa mor in urechile milioanelor de spectatori care au venit cu o pasiune greu de imaginat doar pentru a ma auzi.
Sau poate voi avea norocul sa fiu vreun tril maret al vreunei privighetoare ce canta intr-un colt de Rai,sau intr-un vcotl de Iad..
Sa ma popag in toate partile lumii si sa aduc fericire sau macar un zambet pe chipurile incruntate.
Sau un stejar..mandra,sa fiu sanatoasa si invidiata de toti oamenii nepasatori si lipsiti de putere.
Sa fiu casa pentru vant si pentru toate creaturile inaripate,si pentru ganduri si pentru ingeri.
Sau as putea fi un culcus pentru oamenii pe care ii prinde furtuna pe strada,si astfel imi voi umple inima cu bucurie si lacrimi marete.
Sau..as mai putea fi un nor albastru,sa vad intreaga lume in sublimul ei,sa iau diferite forme sis a ma las pozata de piesagisti sau de turisti.
Sa pot sa ma lupt cu norii de furtuna pentru a nu se enerva pe omenire,si cu drag sa ma zbat intre Rai si Pamant.
Sau sa ma imprastii pe tot Cerul,sis a las avioanele sa ma impunga si sa se minune de febletea mea.
Sau cateodata sper sa fiu o stea,ceva mai mult de o forma cu cinci sau sase colturi asezate pe hartie.
Sa luminez acolo sus pentru un suflet,iar cand el vine spre mine sa ma sting pentru totdeuna.
Dar,fiind o stea,cred ca ma voi stinge inainte ca sufletul pe care il reprezint sa vina,caci as vedea atata ura si atata necaz..
Si poate ca dragostea ar fi singurul lucru pentru care as continua sa staluesc si sa ma las dezbracata de astronomi.
Sau poate..voi fin u gram de pamant…
As fi prietena cu morcovii,iar ei mi-ar povesti cum e lumea de afara.
Daca as fi o palma de pamant,as fi scoasa,cu ajutorul norocului,la suprafata de vreun plug,si asa voi fi fericita; pe patul de moarte,sa descopar sis a iubesc tot ce astazi imi pare plictisitor.
Sa pun pasiune in orice miscare sau in orice pas m-ar misca putin mai incolo,crezand,in mintea mea de gram de pamant,ca am fost mutate intr-o alta lume,incercand sa o descopar si sa o inteleg din nou.
Si as avea un singur motiv sau o singura cauza pentru care as muri,numai daca m-ar calca si m-ar ingramadi impreuna cu celelalte grame de pamant un adolescent doar pentru a lasa o urma de picior in pamant pentru a putea fi urmarit de adevarata sa dragoste.

Asteptare...

Cu ochii mici si umezi de copil speriat şi nasul cârn lipit de fereastra ingheţată privea afară. Nu se aştepta să vină... De altfel niciodată nu i s-a îndeplinit vreo dorinţă. Simţea că era de datoria ei să aştepte şi aşteptarea o făcea să radieze. Nu ştia ce e dragostea. De câte ori venea vorba de ea se ascundea după degetul arătător de la mâna dreaptă. Mereu mâna dreaptă... Norocul ei că încăpea acolo şi nimeni nu o vedea roşind. Era aşa frumoasă când roşea! Dar ea nu ştia, mititica. Îl toooot aştepta pe El să vină şi să o înveţe să iubească pentru a putea ieşi de după deget-degetul arătător de la mâna dreaptă- şi atâta tot. După ce-şi va umple buzunarele cu iubirea lui-pentru că nu se mulţumea cu o fărâmă-El putea să plece de unde a venit. Cât de mult o încânta gândul de a băga mânuţa-i mică în iubire... şi să scoată câte puţin atunci când are nevoie. Dar curând avea să afle că iubirea nu se ţine în buzunar. Până atunci îl aştepta...
Dar de ce să vină un El şi nu o Ea? De ce îşi putuse ea închipui, copila, că dragostea e asociată cu un El? Dar nu se putea gândi decât la un El... aşa era firesc. Bine, atunci. Să vină un El. Păi şi cum o să ştie El să vină? Doar n-a dat anunţ la nici o gazetă, nu a trimis nici o scrisoare, nu a spus nimănui că-l aşteaptă. Prostuţa... Şi pe unde o să vină? O să intre aşa, pur şi simplu, pe portiţa din faţă? Nuuu... dacă-l vede mama? Mai bine îi lasă un bilet să sară gardul din livadă şi să-i arunce cu pietricele în geam. Aşa citise ea undeva... Şi cu ce va fi îmbrăcat? Cu costumul de duminică mai mult ca sigur. Doar nu vi să-i dai iubirea unei fete în pantaloni de pijama. Şi în ce o să o aducă? În ce o să ţină iubirea? Asta da problemă... Ei, cum în ce? Într-un săculeţ ca cel dintre rufele mamei. Mereu a bănuit că acolo îşi ţine mama iubirea... printre haine. Aşa o poartă în fiecare zi. Dar ce mai contează toate astea? El oricum o să vină, o sa-i dea săculeţul cu iubire şi o să fugă. Ce atâtea întrebări? Dar nu se putea abţine să nu se întrebe cum o să arate. Cum o să arate cel care îi va dărui ei iubirea? Trebuia să-l aştepte...